Mama a fost acolo, dar parcă nu era: neglijarea emoțională și urmele ei la vârsta adultă
Neglijarea emoțională nu înseamnă ceva ce s-a întâmplat, ci ceva ce nu s-a întâmplat: un părinte prezent fizic, dar indisponibil emoțional, care nu a observat, nu a consolat și nu a oglindit trăirile copilului. La vârsta adultă, urmele ei apar ca senzație de gol, dificultatea de a-ți cunoaște nevoile, neîncredere în ceilalți sau o independență care te ține, de fapt, singur.
O rană greu de numit
Psihoterapeuta americană Jasmin Lee Cori a scris una dintre cele mai cunoscute cărți despre acest subiect, tradusă în română cu titlul Mama, tu unde erai atunci? Ea preia o distincție formulată de psihologa Jonice Webb: abuzul este ceva ce un părinte face, iar neglijarea emoțională este ceva ce nu se întâmplă. Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut. Nu există un eveniment anume de povestit, nu există vânătăi. Există doar o absență.
Mulți oameni care au trăit așa ceva spun că au avut o copilărie normală. Mama era acasă, avea grijă de mâncare, de haine, de teme. Și totuși, când încearcă să își amintească momente în care s-au simțit văzuți, consolați sau apreciați, nu găsesc nimic. O persoană citată de Cori o descrie astfel: „știu cine era mama, dar nu îmi amintesc nicio interacțiune cu ea”.
De ce are nevoie un copil
Cori descrie ce primește un copil de la o mamă care este disponibilă emoțional, și anume câteva mesaje transmise mai ales prin gesturi, priviri și ton: mă bucur că ești aici, te văd, nevoile tale sunt importante, sunt aici pentru tine, te poți baza pe mine. Ea preia de la pediatrul Donald Winnicott ideea de mamă „suficient de bună”. Nu este nevoie de perfecțiune. Este nevoie de suficientă atenție și de capacitatea de a repara momentele în care atenția a lipsit.
John Bowlby și colaboratoarea lui, Mary Ainsworth, au arătat că sensibilitatea părintelui, adică atenția la semnalele copilului și răspunsul prompt și potrivit, este factorul care contribuie cel mai mult la formarea unui atașament sigur.
De ce ajunge o mamă să fie absentă emoțional
Cele mai multe mame absente emoțional nu sunt mame rele. Cori enumeră câteva dintre cauzele frecvente: depresia, epuizarea, propriile răni din copilărie, lipsa unui model de apropiere emoțională, crize prin care treceau în acea perioadă. Multe au crescut ele însele cu părinți la fel de absenți și au transmis mai departe singurul model pe care îl cunoșteau.
Experimentul feței nemișcate, realizat de psihologul Edward Tronick, arată cât de sensibili sunt bebelușii la lipsa de răspuns. Când mama își oprește orice reacție și rămâne cu fața inexpresivă, bebelușul trece, în mai puțin de trei minute, de la încercări de a-i atrage atenția la agitație și apoi la retragere. Cori observă că, pentru un copil cu o mamă deprimată, această față nemișcată poate fi o experiență de zi cu zi.
Urmele la vârsta adultă
Cori descrie o serie de efecte frecvente ale neglijării emoționale. Unul dintre cele mai des întâlnite este senzația de gol: un sentiment că nimic nu este vreodată suficient, oricât ai primi. Altele sunt dificultatea de a-ți identifica emoțiile și nevoile, sentimentul că nevoile tale sunt o povară, stima de sine fragilă, perfecționismul, efortul permanent de a merita un loc. Mulți adulți care au crescut așa devin extrem de independenți și nu cer niciodată ajutor. Alții caută iubirea cu disperare și rămân în relații care îi rănesc, cu convingerea că orice apropiere este mai bună decât nimic.
O imagine din cartea lui Cori rezumă experiența multor oameni: prima amintire a unei persoane este aceea a unui copil mic care stă pe o pătură, cu brațele ridicate, așteptând să fie luat în brațe, și care, după un timp, le coboară, pentru că nu vine nimeni.
Cori citează și cercetări potrivit cărora copiii neglijați emoțional au dificultăți la fel de mari sau chiar mai mari decât cei abuzați fizic. Expresia „cel puțin nu am fost bătut”, pe care o spun mulți dintre ei, minimalizează o rană reală.
Nu este despre a o învinovăți pe mama
A recunoaște neglijarea emoțională nu înseamnă a o condamna pe mama. Cori scrie că mulți oameni cresc cu convingerea că au fost iubiți, fără să se fi simțit vreodată iubiți, și că ambele lucruri pot fi adevărate în același timp. Compasiunea pentru o mamă care a avut și ea greutățile ei nu anulează dreptul copilului de atunci de a suferi. Psihiatrul Irvin Yalom, în cartea Mama și sensul vieții, arată cât de puternică rămâne nevoia de aprobare a mamei, chiar și după moartea ei.
Se poate vindeca
Rănile neglijării emoționale s-au format într-o relație și se vindecă, de obicei, tot într-o relație. Cori acordă un rol central relației terapeutice, iar printre abordările care pot ajuta în cuplu menționează explicit Terapia Centrată pe Emoții a lui Sue Johnson. Nu este niciodată prea târziu pentru a învăța că nevoile tale contează. Detalii despre terapia individuală găsești pe pagina de servicii.
Întrebări frecvente
Ce este neglijarea emoțională?
Este ceva ce nu s-a întâmplat, nu ceva ce s-a întâmplat: un părinte prezent fizic, dar indisponibil emoțional, care nu a observat, nu a consolat și nu a oglindit trăirile copilului.
Ce urme lasă neglijarea emoțională la vârsta adultă?
Senzația de gol, dificultatea de a-ți identifica emoțiile și nevoile, sentimentul că nevoile tale sunt o povară, neîncrederea în ceilalți sau o independență care te ține, de fapt, singur.
A recunoaște neglijarea emoțională înseamnă a o învinovăți pe mama?
Nu. Cele mai multe mame absente emoțional nu sunt mame rele, ci au trecut prin depresie, epuizare sau propriile răni. Compasiunea pentru mamă nu anulează însă durerea copilului.
Articolele au rol informativ și nu înlocuiesc o evaluare sau o ședință de psihoterapie. În situații de criză sau de urgență, sună la 112.
© 2026 Loredana Tanasă. Toate drepturile rezervate. Textul acestui articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai cu menționarea sursei și a autorului, în forma „Psihoterapeut Loredana Tanasă, loredanatanasa.ro”, însoțită de un link activ către articolul original.
