Stilurile de atașament (anxios, evitant, securizant) se pot schimba la maturitate?

Da, stilurile de atașament se pot schimba la vârsta adultă. Ele se formează în primii ani de viață, dar nu sunt trăsături fixe de personalitate, ci strategii de adaptare formate în relațiile noastre timpurii. Cercetările arată că o relație în care partenerul răspunde constant poate face, în timp, un om mai încrezător în apropiere, iar terapia poate grăbi acest proces.

De unde vin stilurile de atașament

Ideea de stil de atașament vine din cercetările psihologei Mary Ainsworth, colaboratoarea lui John Bowlby. În anii 1960-1970, ea a observat mame și copii de un an într-o situație standardizată de laborator, numită Situația Străină: mama părăsea camera pentru câteva minute, apoi se întorcea. Cel mai revelator nu era felul în care copilul reacționa la plecare, ci felul în care o primea pe mamă la întoarcere.

Copiii cu atașament sigur se supărau la plecarea mamei, o căutau la întoarcere, se linișteau repede în brațele ei și reveneau la joacă. Copiii cu atașament anxios, numit și ambivalent, erau foarte tulburați de separare și greu de consolat, agățându-se de mamă și, în același timp, supărați pe ea. Copiii cu atașament evitant păreau indiferenți: nu protestau vizibil și o ignorau la întoarcere, deși măsurătorile fiziologice arătau că erau la fel de agitați. Mai târziu, cercetătoarea Mary Main a descris și un al patrulea tipar, atașamentul dezorganizat, întâlnit la copiii pentru care părintele era, în același timp, sursă de liniștire și sursă de teamă.

Ainsworth a descoperit că diferența dintre aceste tipare ține, în mare măsură, de sensibilitatea părintelui: cât de atent citește semnalele copilului și cât de prompt și de potrivit răspunde. Contrar unei idei răspândite, bebelușii ai căror părinți răspundeau repede la plâns plângeau mai puțin la vârsta de un an, nu mai mult.

Cum arată stilurile de atașament la adulți

La vârsta adultă, aceleași tipare apar în relațiile apropiate, mai ales în cuplu. Persoana cu atașament sigur poate cere sprijin clar, îl poate primi fără să se simtă slabă și poate tolera perioadele de distanță fără să intre în panică. Persoana cu atașament anxios este foarte atentă la semnele de îndepărtare, are nevoie frecventă de confirmări și, când se simte neglijată, protestează: insistă, reproșează, cere. Persoana cu atașament evitant își minimizează nevoile, se descurcă singură și se simte inconfortabil când apropierea devine prea mare; Bowlby numea această atitudine autonomie compulsivă.

Există și un tipar în care ambele tendințe coexistă: omul își dorește apropierea și, în același timp, se teme de ea, oscilând între a se agăța și a se retrage. Sue Johnson îl descrie ca atașament temător-evitant și arată că apare frecvent la persoanele care au fost rănite în copilărie tocmai de cei care ar fi trebuit să le protejeze.

Strategii, nu etichete

Sue Johnson insistă asupra unui lucru pe care testele online îl pierd adesea din vedere: stilurile de atașament nu sunt categorii în care intră oamenii, ci strategii de adaptare pe care le-am dezvoltat în relațiile noastre timpurii. Copilul care a descoperit că plânsul lui aduce un răspuns doar uneori învață să plângă mai tare. Copilul care a descoperit că plânsul lui este respins învață să nu mai ceară nimic. Ambele strategii au avut sens la momentul respectiv. Problema apare când continuă să funcționeze automat, într-o relație adultă în care nu mai sunt necesare.

Din același motiv, o persoană poate avea un stil de atașament într-o relație și altul în alta. Cineva poate fi sigur în prietenii și anxios în cuplu, sau poate deveni evitant într-o relație în care încercările de apropiere au fost respinse de prea multe ori.

Ce îi face pe oameni să rămână în același tipar

Bowlby a explicat stabilitatea stilurilor prin ceea ce a numit modele de lucru: hărți interioare, formate din experiențele timpurii, despre cât de disponibili sunt ceilalți și cât de demni de iubire suntem noi. Sue Johnson le rezumă în două întrebări: „pot conta pe tine?” și „merit să fiu iubit?”. Aceste hărți funcționează în mare parte fără să ne dăm seama și ne influențează felul în care interpretăm comportamentul celorlalți.

Tiparele tind să se autoîntrețină. Cine se așteaptă să fie respins citește respingere și în gesturi neutre, reacționează defensiv și, uneori, provoacă exact reacția de care se temea. Studiul longitudinal realizat la Universitatea din Minnesota, care a urmărit copii de la naștere până la maturitate, a arătat că legătura cu mama la un an prezicea felul în care tinerii își gestionau emoțiile în relația de cuplu la 21 de ani. Continuitatea este reală. Totuși, continuitatea nu înseamnă destin.

Ce spun cercetările despre schimbare

Bowlby sublinia că modelele de lucru se pot revizui pe tot parcursul vieții, prin experiențe noi care le contrazic. Sue Johnson citează cercetări în care aproximativ 22% dintre tineri și-au schimbat stilul de atașament în primele 18 luni de căsnicie. Literatura de specialitate folosește expresia siguranță dobândită pentru adulții care au avut o copilărie dificilă, dar au ajuns să se simtă în siguranță în relații, de obicei prin intermediul unui partener receptiv, al unei prietenii apropiate sau al terapiei.

Un rezultat al cercetătoarei Mary Main este deosebit de încurajator. Ea a constatat că nu copilăria fericită îi face pe părinți să crească copii siguri, ci capacitatea lor de a vorbi coerent despre propria copilărie, chiar și atunci când aceasta a fost grea. Cu alte cuvinte, contează mai puțin ce ni s-a întâmplat și mai mult cât de bine am reușit să înțelegem și să integrăm ce ni s-a întâmplat.

În studiile despre Terapia Centrată pe Emoții, Sue Johnson a observat că partenerii evitanți deveneau, de la o ședință la alta, mai deschiși spre apropiere, iar la finalul terapiei o parte dintre cupluri se descriau ca mai sigure în relație. Schimbarea nu vine din înțelegerea teoretică a propriului stil, ci din experiențe repetate în care apropierea se dovedește sigură.

Când merită să ceri ajutor

Merită să te gândești la terapie când observi că aceleași tipare se repetă de la o relație la alta, când teama de a fi părăsit sau nevoia de a păstra distanța îți afectează relația actuală, sau când îți dai seama că reacțiile tale sunt mult mai puternice decât situațiile care le declanșează. Terapia Centrată pe Emoții lucrează cu aceste tipare atât individual, cât și în cuplu. Detalii despre formele de terapie găsești pe pagina de servicii.

Întrebări frecvente

Care sunt stilurile de atașament?

Mary Ainsworth a descris inițial trei tipare: atașamentul sigur și două forme nesigure, anxios și evitant. Mai târziu, Mary Main și colaboratorii ei au descris un al patrulea, atașamentul dezorganizat, întâlnit la copiii pentru care părintele era în același timp sursă de liniștire și de teamă. Persoana cu atașament anxios caută confirmări, cea cu atașament evitant păstrează distanța, iar în tiparul dezorganizat dorința de apropiere și teama de ea există în același timp.

Stilul de atașament se poate schimba la vârsta adultă?

Da. Stilurile de atașament sunt strategii de adaptare formate în relațiile timpurii, nu trăsături fixe. Sue Johnson citează cercetări în care aproximativ 22% dintre tineri și-au schimbat stilul de atașament în primele 18 luni de căsnicie.

Ce înseamnă siguranță dobândită?

Este expresia folosită pentru adulții care au avut o copilărie dificilă, dar au ajuns să se simtă în siguranță în relații, prin experiențe noi care le-au contrazis vechile așteptări.

Articolele au rol informativ și nu înlocuiesc o evaluare sau o ședință de psihoterapie. În situații de criză sau de urgență, sună la 112.

© 2026 Loredana Tanasă. Toate drepturile rezervate. Textul acestui articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai cu menționarea sursei și a autorului, în forma „Psihoterapeut Loredana Tanasă, loredanatanasa.ro”, însoțită de un link activ către articolul original.